În toiul vremurilor contemporane nu mă mai trezește deșteptătorul. Telefonul mobil sună la 6:30 în ritmuri de pian leneș. În cameră e un miros de căldură înnăbușită, e puțin aer și multă umezeală. Se pare că mi-a fost cald în noapte. Deschid geamul cu rulourile trase pe jumătate și o briză înceată și răcoroasă mă gâdilă pe piept. În depărtare se văd culmile dealurilor și pădurea plină de frunze de culoare verde închis, cum se cuvine în toiul verii. E o dimineață de august frumoasă.
Mi-am propus în urmă cu ceva timp să beau o cană de apă când mă trezesc. Asta e unul din păcatele mele primordiale: beau prea puțină apă. Sunt ca o lighioană de deșert care stă nemișcată în fața soarelui, transformat în vremurile moderne într-un monitor. Uit profund de lichide până către orele prânzului ori prefer să beau cândva un pahar de cola fără zahăr.
Îmi fac un duș scurt. Apa se scurge repede pe corpul transpirat, iar săpunul lichid se simte ca o cremă care mă înviorează oarecum. Azi e e luni, mâinile se mișcă cam nesigure în căutarea pastei de dinți. Cineva spunea că poți să-ți pui creierul în funcțiune mai rapid dacă te speli pe dinți folosind mâna cealaltă, în cazul meu, stânga. Zâmbesc în oglindă și mă gândesc la ce soi de om plictisit cronic poate să scrie asemenea baliverne condensate.
Pe pat mi-am pus o pereche de pantaloni lungi, cureaua neagră, ciorapi, niște chiloți și o cămașă. Chiar dacă mi-am auzit critici că umblu cu pantaloni lungi și cămașă pe căldura asta prefer să mă îmbrac destul de clasic. Dacă ai aproape 50 de ani ți încerci să arăți ca un skater sau ca un hippie, părerea mea că ești retardat. E drăguț cea ce vrei să faci dar e cam tarziu, nu mai impresionezi pe nimeni.
Nemții sunt terifiați de cele 10 zile de vară din an. Sunt în anii normali doar câteva zile cu temperaturi de peste de 30 de grade iar de obicei către seară sau cel puțin a doua zi plouă cu găleata. Smiorcăielile localnicilor despre cât de teribil de cald e afară se ridică în ceruri și mă fac instantaneu să mustăcesc. Mă îmbrac repede și mai arunc un ochi pe geamul deschis. E lumină puternică și s-a facut zi de-a binelea iar în apropiere se aud primele mașini care zumzăie către oraș. Chiar dacă suntem în mijlocul lui august, încă mai sunt câteva arătări ca mine, fără concediu, care pleacă la muncă.
Îmi scot ceasul din sertar și îl privesc scurt și critic, remarcând că s-a oprit undeva vineri. E un Omega din 1969 la care țin foarte mult. Și deși îl am de ceva vreme, de fiecare dată când îl pun pe mână mă gândesc cu stimă la oamenii aceia din Elveția care sunt în stare de asemenea artă mecanică. E absolut demențial că funcționează după atâția zeci de ani la fel ca în prima zi. E un fel de capsulă a timpului în care nimic nu îmbătrânește, doar sticla care acoperă cadranul are în lumina soarelui câte o senzație de patină gălbuie pe care o știu de la piesele antice de sticlă.
Cafeaua proaspătă curge leneșă ca o dâră subțire maronie în cana de culoarea lemnului, în vreme ce laptele se învârte agale și încearcă să se transforme în spumă. Îmi prepar un cappuccino pe care îl voi bea în mașină. De multe ori uit de el, iar asta e un semn că nu sunt obosit. Azi, cu siguranță nu îl voi uita. E luni și am nevoie de cofeină. Mi-am petrecut weekend-ul citind, stând la povești cu nevasta, jucându-mă cu Julia sau luptând cu soldații din Atena antică într-un joc video. Cu cititul cred că am cam exagerat, ochii îmi sunt puțin obosiți. Se pare că nu mai am antrenament sau am mai îmbătrânit puțin, cine știe. Cu siguranță ambele variante.
Holul e încă în întunericul dimineții. Îmi caut mănunchiul de chei, telefonul, căștile și pantofii. Mă încalț încet săltând stângaci de pe un picior pe celălalt și îmi închei pantofii cu dibăcia celui care e treaz de aproximativ o oră. Ies din casă tiptil ca un mic hoț, încercând să nu trezesc pe nimeni și cobor în garaj. Înfig cheile în contact și pornesc la drum sorbind din cafeaua caldă. Până la lucru nu conduc decât vreo 25 de minute și, cu toate astea, drumul ăsta dus-întors e în fiece zi un izvor abundent de evenimente și observații.
Mașina se întrece în sârguință și mă anunță o serie de lucruri pe care am să le fac. Trebuie să schimb uleiul, trebuie să fac o revizie. Ultima oara când am fost la mecanic a uitat să introducă vizita mea în sistem iar acum îmi face creierii pilaf în fiecare dimineață. Va trebui să mă obișnuiesc căci nu am am de gând să mai dau pe la atelier pănă la sfarșitul anului. În Germania vizitele astea la mecanic au devenit la fel de scumpe ca o operație complexă de chirurgie plastică.
Azi nu am chef să ascult nimic. Căștile îmi sunt înfipte în urechi și arată ca două mucuri de țigări albe. Am aruncat plictisit un ochi pe telefon, dar nu am poftă să ascult nici o carte, nici muzică și nici radio. Între timp, am renunțat complet la a asculta radioul în timp ce conduc. Doar fiică-mea îl mai aprinde din când în când atunci când se plictisește în mașină. Vocile acelea schimonosite care încearcă să pară fericite cu noaptea în cap și știrile locale absolut neimportante le găsesc pierdere de vreme. Iar muzica aleasă pentru matineu mă termină psihic, mai ales lunea.
Omul din spate este agitat. Un tip cu părul alb și ochelari imenși care se îndreptă vetiginos către vârsta de pensionare. Așezat agresiv într-un SUV albastru, se apropie agitat de spatele meu și nu încetează nici o clipă să-mi arate că sunt prea încet. În fața mea sunt alte mașini și acest stil inutil de a presa mă scoate din minți. Azi nu am chef. În mod normal, aș pune niște frâne spectaculoase să-l văd în oglinda retrovizoare cum își înghite limba de teamă, dar azi nu am nici un fel de aplecare spre așa ceva. Îl ignor și merg exact cum conduc și ceilalți din fața mea. În Germania, nu se depășește doar în condiții speciale, oamenii stau liniștiți în spatele celuilalt și doar cei mai cocalari fac presiuni. Sunt pur și simplu mult prea speriați de bombe pentru a depăși.
Peisajele binecunoscute se scurg printre dealuri împădurite cu fagi și molizi. Sunt doar câteva curbe alene, una la dreapta și două la stânga, o bucată de drum drept și foarte multe limite de viteză. De fapt conduc cel puțin jumătate de drum cu 30 la oră. Pentru drumul ăsta o grămadă de oameni își cumpără mașini de zeci de mii de euro care stau și putrezesc restul zilei în ploaie și umezelă teutonică. E doar un simbol social pe care oricum în zilele noastre nu îl mai vede nimeni. Parcările sunt subterane sau la kilometri distanță de locurile unde te întâlnești cu alți oameni. Ai avea senzația că sunt doar o umflare în pene pe dâra de asfalt a dimineții către seviciu, o îngâmfare inutilă pe care oricum nu o bagă nimeni în seamă. Bani aruncați în ceață. Câteodată stau și mă uit de-a lungul străzii și încerc să calculez câte sute de mii de euro sunt aliante pe o sută de metri de asfalt.
Intru în oraș și zăresc primii alergători ai zilei. Mi-am dat seama citind diverse cărți despre investiții imobiliare că orașele sau cartierele se împart în două categorii. Prima categorie este aceea în care nu alergă nimeni. Dacă vrei să îți cumperi o casă sau un apartament, cel mai bine ar fi să vizitezi locația respectivă dimineața devreme. Dacă nu vezi pe nimeni făcând mișcare în zonă, s-ar putea să vrei să te gândești de două ori, deoarece astfel de cartiere sunt pline de cretini. A doua categorie este cea în care oamenii ies la alergat. Cu cât vezi mai mulți alergători pe stradă, cu atât cartierul respectiv pare a fi mai spălat.
În oraș văd pe marginea apei de la figuranți care vor să se etaleze, până la pensionari martalogi, stafidiți, și studente care încearcă să arate cât mai bine în mișcarea coapselor. Îmi aduc aminte un cântec hip-hop nemțesc care, printre altele, spune că… sunt prea ghetto pentru cartierul în care locuiesc și prea elevat pentru ghetto. Exact așa mă simt eu azi, între două lumi. E ca atunci pe vremuri, în cartierul Timișorii mele, unde, student fiind, am început să mă plictisesc îngrozitor de glumele de autobază din zonă, iar la universitate găseam ifosele academice ale unor nulități sociale absolut infiorătoare. Nu s-a schimbat nimic, chiar dacă a trecut de atunci un sfert de secol.
Parcarea se apropie ca o stafie hidoasă. E o clădire din metal și asfalt cu vreo trei etaje, ornată timid cu lemn și iederă, în care încap mii de mașini. Am și un card cu care pot să mă strecor la bariera de la intrare. Suntem toți educați în sentimentul de ordine, plătind pentru asta vreo 30 de euro pe lună. Câteodată cred că instituția asta trăiește doar din taxa de parcare, iar ceea ce facem noi acolo e irelevant.
De ceva vreme nu mai am chef să mănânc prânzul la cantină. După ce parchez, îmi fac câteva minute timp să intru într-un supermarket aflat la o aruncătură de băţ. Lunea se mișcă și ei mai greu; în raftul de salate bate vântul cu putere, și mă îndrept spre ieșire luând doar niște cola. Plătesc la casa automatizată, unde clienții sunt dresați să facă totul singuri. Scanez dozele de suc, plătesc cu telefonul și plec cât mai rapid, izbit fiind de parfumul exagerat al unei fătuci din dreapta mea. Nu am înțeles niciodată de ce unele femei vor să miroasă ca o fabrică de detergent. Îmi trebuie minute bune până îmi revin din delirul olfactiv.
Îmi cumpăr salata și o chiflă de la brutăria de vizavi. E o coadă scurtă cu puțină lume. Câțiva meseriași îmbrăcați în salopete și puși pe glume își cumpără cafele. La tejghea, o femeie micuță și grasă ca un dop de plută, cu o atitudine care trădează stres și oboseală, mă ia în primire. Vocea îi este iritată, ușor nervoasă, aproape nepoliticoasă. Nu am idee de unde ar putea fi, iar în lipsa unor indicii geografice și lingvistice clare, gândul mă duce, ca de obicei, spre Albania. Când mă irită vreo limbă care sună total dubios iar trăsăturile sunt europene nu poate sa fie altceva. Până acum, această teorie a mea nu m-a dezamăgit niciodată.
Câteodată când diminețile sunt stresante iar eu stau cu ochii pe ceas mai iau câte o trotinetă electrică din fața supermarket-ului și mă năpustesc cu viteză către birou. Nu mai sunt decât câteva sute de metri dar viteza și dansul printre oameni și biciclete parcate pe trotuare mă trezesc de tot. În toiul verii nu am poftă de adrenalină așa matinal. Prefer să mă plimb agale șă văd cum se trezește orașul. Cârduri de angajați în cercuri mici stau la fumat, studenți preocupați de freze se grăbesc spre universitate, mame în criză de timp ce își duc copii la grădiniță.
La muncă, holul și cea mai mare din birouri sunt pustii ca o ruină. Majoritatea colegilor sunt în concediu. Augustul nemțesc e ca o epidemie în care nu mai mișcă nimeni nici măcar un deget. Cei puțini rămași încearcă să fie cât mai discreți și să nu deranjeze pe nimeni. Nimeni nu are chef de lucru. Doar femeia de servici, o sârboaică în vârstă, stă de veghe ca o matroană în mijlocul departamentului. Astăzi însă, nici ea nu pare dispusă la conversații. Ne salutăm scurt, schimbăm câteva vorbe de politețe, o privire și scap fără întrebări despre somn, familie și alte dulcegării. Deschid computerul cu oarece lehamite. E aproape opt și timpul pare să se scurgă impasibil.
prin Germania, 19.08.2024