Semîntuneric într-o cameră, la ceas de seară. Pe birou, între o tastatură și un pachet de curmale uscate, e o doză de cola zero. Mă ține treaz și e unul dintre puținele lucruri de care nu mă pot debarasa cu ușurință. Am mai încercat, probabil că cea mai lungă perioadă a fost de aproape o jumătate de an. Apoi m-am reapucat și… de ce nu? Fiecare are viciile lui: unii colecționează trenulețe electrice, alții senzații jamaicane sau bahice. Eu beau o cola în loc de șapte cafele pe zi.
Eu beau cola în varianta zero, adică fără zahăr. Ca orice om din era modernă, mă lupt zi de zi cu excesul de calorii. Nu există 50 de metri într-un oraș fără să simți mirosul de pâine proaspătă, de patiserie, nu există birou fără ceva de mâncare într-un colțișor, nu există ședință fără fursecuri. După zeci de mii de ani de evoluție în care specia s-a luptat pentru fiecare calorie ca să supraviețuiască, am vânat mamuți cu ajutorul sulițelor, am urmărit antilope prin savană pentru a le vâna sau ne-am luptat cu urșii pentru a obține un fagure de miere, acum mâncarea este abundentă la fiecare pas și ne luptăm din răsputeri să scăpăm de kilogramele în plus și colăceii de grăsime. Câteodată istoria devine amuzantă și face glume de autobază.
Cola are o imagine foarte proastă în Germania. Pentru ca locuitorii de pe aceste minunate meleaguri sunt îmbuibați și plictisiți au început să se sature de capitalismul plin de bunăstare și au vise umede marxiste. În această constelație, simbolurile capitalismului precum cola sunt căzute în dizgrație. E un fel de sperietoare pentru copii și părinții lor care salvează balenele. Îmi aduce aminte de doamne uriașe ca niște locomotive de oțel expandat, care își dau ochii peste cap când îmi văd doza de cola zero în mână. «Cum? Bei cola? Vai de mine, dar nu e sănătos!» Aceleași ifose ale unui obez care se hrănește cu cinci kilograme de tofu pe zi și se strâmbă cu gravitate când vede un ou prajit.
În comunismul estic profund, cola era simbolul absolut al libertății și bunăstării. Nu existau multe lucruri atât de valoroase ca o doză de aluminiu de cola. Cel mai bine plină. Cred că am băut în anii ’80 doar vreo trei și nu cred că am trăit la vârsta aia o senzație mai plăcută. Dozele goale erau păstrate cu sfințenie pe dulapurile din bucătărie și se ofereau cadou sau eventual la schimb cu alte doze de bere sau alte băuturi. A trecut multă vreme până ne-am debarasat de aceste simboluri ale libertății. Cândva, la 2-3 ani de la revoluția anticomunistă, ajunseseră fără valoare, erau atât de inflaționate încât aveam, cu siguranță, o sută de doze pe dulap.
Exista în acele vremuri o cola locală, o băutură sinistră. Dacă îmi închid bine ochii și îmi cercetez arheologic memoria gustativă, o simt. E un gust stătut aproape acru, realizat din sifon și zahăr ars. O încercare penibilă de a construi o normalitate falsă pe care toată lumea o ura. Deși liderii comuniști europeni au tot frecat canapelele diplomatice prin China, nu au înțeles nimic din tot procesul asiatic de replicare sau clonare a produselor vestice. Orice se încerca să se copieze era de o calitate infiorătoare. Practic, nu era o ameliorare a condiției sclavului roșu, ci mai degrabă o farfurie de lături pentru un deținut.
În același comunism de tristă amintire exista însă Pepsi. Spun că exista pentru că era o himeră după care alergai ca un disperat. Exista doar teoretic, doar pentru privilegiați sau, câteodată, ca în orice sistem politic necoerent, din greșeală. Câteodată se găsea la vagonul restaurant al trenurilor rapide. Destul de rar. Câteodată, la restaurantele unor hoteluri mai spălate unde erau cazați turiști occidentali, pe litoralul Mării Negre în lunile de sezon sau prin cele câteva resorturi de schi. Într-o vară din anii ’80, mă aflam cu părinții în concediu la Marea Neagră și ne plimbam pe faleză printre castelele de beton proaspăt construite pentru turiști. La un moment dat, ne-am așezat să comandăm o înghețată și am descoperit cu stupoare cum cineva, la o masă apropiată, sorbea o sticlă de Pepsi. Tata a întrebat dacă chiar au Pepsi de vânzare iar răspunsul a fost: da! Am băut șapte sticle. Părinții au vrut să vadă câte încap în mine. Șapte.
Cândva am scăpat de dictatura aia îngrozitoare care ne ținea pe toți închiși în grajd ca pe niște vite și am dat de nesfârșita tranziție. Pentru că banii erau extrem de bine dijmuiți nu îmi amintesc un lux mai deosebit al copilăriei decât o pungă de cipsuri și o sticlă mare de cola. Toate fiind devorate căscând ochii la seriale americane și imaginându-mi viața pe coasta Californiei. Cândva capitaliștii americani ne-au descoperit setea și faptul ca zeci de ani am fost privați de orice produs de calitate. Practic cumparam ca disperații orice era frumos ambalat asemeni unui câine care e ținut multă vreme în lanț și fuge ca un cretin în toate direcțiile când e lăsat liber. Așa au apărut sticlele de 2 litri, apoi de 2,5 litri. Nu cred că există sticle mai mari de băuturi răcoritoare așa cum au apărut în estul Europei. Gigantice pentru nesătui.
În vremea studenției era sărăcie maximă și lucie încât se vedea din spațiu. În buzunare bătea vântul, lumea cam locuia cu părinții sau cei care ajungeam prin cămine sau în apartamente închiriate locuiau precum sardelele. Aveam o gagică și, pentru că niciunul dintre noi nu locuia singur, ne petreceam o mare parte din timpul liber atârnând prin vreo cafenea. Eu, evident, beam o cola, iar dacă era o zi norocoasă, aveam bani de o a doua. Nu am fost niciodată adeptul cafelei, nu s-a lipit de mine nici când, până în ziua de azi. Deja chelnerițele știau ce să îmi aducă, nici nu mai era nevoie de vreo comandă.
Am avut o perioadă când îmi plăcea să fumez. Toată lumea fuma în estul Europei, cei care nu fumau erau asociali. În toiul verii, nu era nimic mai plăcut decât să stau la o terasă umbroasă, cu o Cola rece ca gheața și o țigară, în timp ce canicula topea asfaltul orașului. Fără timp calculat, fără stres, doar așteptând întunericul nopții, care mai reducea temperatura cu vreo 5 grade anemice. Cu bulele alea reci care se lipesc de peretele paharului și se luptă să ajungă la suprafața iar apoi te gâdilă încet pe gât. Aproape un act sexual pe caniculă.
Pe vremea când ajunsesem în Germania, obișnuiam să merg noaptea la benzinăria de pe Berlinerstrasse, înainte de închidere. Dacă era o situație critică și nu mai găseam acolo deschis, știam că mai departe, la capătul podului peste râu, există o benzinărie deschisă non-stop. Chiar dacă mă întâlneam cu toți drogații din oraș sau cu ultimii drojdieri, nu-mi păsa, important era că plecam de acolo în mijlocul nopții victorios cu o sticlă de cola, chiar și pe ploaie ori zăpadă.
Într-o excursie în Pirinei, mi s-a făcut rău. Probabil am mâncat ceva stricat sau am băut apă nu tocmai potabilă. Dimineața, am rămas întins și aveam o senzație de descompunere. Nici mușchii nu mă mai ascultau. Mi-am petrecut o zi întreagă pe marginea unei piscine, consumând zece doze de cola zero, iar a doua zi am plecat la drum ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. M-am simțit ca Lazăr pe mountainbike ridicat din mormântul Pirineilor.
Dragi enoriași, e bine să știți că o cola nu este pur și simplu o cola. Există diverse recipiente care pot pune în valoare sau arunca la gunoi conținutul. De pildă, cea la cutie, în doza aceea de aluminiu, este una dintre cele mai importante invenții ale omenirii. Chiar dacă în interiorul dozei de aluminiu se află un fel de „prezervativ” de plastic, are un gust special. Este proaspătă, aromată. Uneori poate avea un gust metalic, destul de rar, de obicei nu se simte.
Cola la sticlă și cea la doză se luptă pentru supremație. Drama sticlei este că, din cauza fenomenului numit shrinkflation, sticlele clasice de 0,33 ml devin tot mai mici la același preț poate chiar mai mare. Practic, de când s-au șmecherit cei de la îmbutelieri, recipientul devine tot mai minuscul, încât mă întreb dacă pe viitor se vor vinde ca parfumurile sau poate într-o sticluță de esență de rom, cum avea bunica mea pentru prăjituri.
Cola de la dozatoarele McDonald’s era și ea legendară. Probabil pentru că amestecul se făcea instant și era de o prospețime deosebită. Acum nu mai bag mâna în foc, pentru că ajung foarte rar pe la ei. Ultima oară mi-am dat seama că cretinismul de tip woke i-a lovit năpraznic și pe acești cetățeni. Nu mai erau niciun fel de paie de băut suc din motive de salvare a planetei sau ceva de genul ăsta. Nici măcar din alea de hârtie care se fleștesc în lichid ca o sculă de bărbat când nu mai poate avea sex. Nu mai era nimic care să aducă aminte de vreun pai. Era o cola pusă într-un lighean. Jenant.
Cea mai dezgustătoare cola este cea îmbuteliată în recipientele acelea sinistre de 0,5 litri din plastic. E un adevărat chin. E moartea pasiunii. Plasticul ăla jegos miroase urât, mai ales vara. O mare parte din sticle sunt răsuflate și au un gust oribil. În „minunata” noastră Uniune Europeană, armatele de birocrați „specialiști” au mai inventat și dopul ăla legat de sticlă, care îți intră în nas sau te împiedică să închizi sticla cum trebuie. De fiecare dată când deschid o astfel de sticlă, îi înjur pe paraziții ăia din așa-numita uniune, de toate neamurile. Evit pe cât posibil Coca în sticlele alea îngrozitoare de plastic. Le urăsc.
După cum am povestit, recipientul este foarte important. Pe lângă recipientul ales cu grijă, o cola adevărată trebuie să fie rece. Aici se aseamănă foarte mult cu berea. O cola caldă, la fel ca o bere caldă, are un gust scârbos, nimeni nu vrea să bea așa ceva. Doamne ferește!
La muncă, în urmă cu câțiva ani, aveam obiceiul să merg la un magazin din apropiere să-mi cumpăr o cola. De obicei vara, când la 8 dimineața sunt deja temperaturi înăbușitoare. Pentru că magazinul mergea la flacără mică cu economii la sânge, noaptea frigiderele erau de obicei stinse, iar până la orele prânzului toate băuturile așa-zise răcoritoare erau călduțe. Atât i-am înjurat și blestemat în gând pe săracii oameni, până când la un moment dat au dat faliment. Salvarea a venit când am fost mutat într-o altă clădire ce anterior funcționase ca spital și m-am pomenit într-o cameră cu un mic frigider în care pe vremuri se țineau perfuziile de sânge. Minunat! De atunci nu am mai putut lucra nicăieri fără frigider în apropiere, până în zilele noastre.
În America, cola era rece ca gheața peste tot. Și dacă cumva s-ar fi întâmplat să invadeze extratereștrii și nu s-ar fi răcit, pe fiecare hol de hotel era amplasată o mașinărie gigantică de gheață de unde puteai să iei atâtea cuburi de gheață încât ai fi reușit, cu un pic de talent, să faci un pinguin să tremure de frig. Dar America nu e Europa, cola nu e Brifcor, iar gheața nu e gratis.
La ceas târziu de seară, doza de cola de pe birou e pe sfârșite. Acum observ că îl are pe Moș Crăciun pe ea, probabil o rămășiță din stocul Sărbatorilor. Mai am o dușcă. O dau peste cap, e o miscare dată dracului atunci când bei direct din doză. Tot timpul râmân câteva picături de prisos. Dar nu mă las, îmi imping bărbia în ceruri și încerc să agăț cu limba și ultimii atomi din panaceul universal. Altfel am senzația că mă întorc în comunism. Iar comunismul îl urăsc din tot sufletul. Nu există o născocire mai cretină a minții umane pe această planetă. Îi ignor cu grație divină pe toți lingîii trecutului în timp ce îmi dau comanda: o cola vă rog!
prin Germania, în ziua Sfantului Proroc Zaharia din anul Domnului 2025
Mischu