Ziua numărul treisprezece dintr-o excursie în Pirinei cu tovarășul Sebi. Conform ghidului în format PDF, ne aștepta „Cea mai grea etapă”. Încurajator.
Am început ziua la o cabană, cu un mic dejun care a fost clasicul „bufet suedez” de refugiu montan: chestii ambalate în plastic, niscaiva prăjiturele dubioase și legendarii biscuiți Maria din Pirinei, prezenți la toate cabanele. Plus pachețelele alea microscopice de unt, identice cu cele din aeroport. Adică da, le e mai ușor cu logistica, dar parcă îți amintești de Greta când deschizi al treilea pachețel de unt la 2.000 de metri altitudine. În fine, a fost de mâncare și ne-am hrănit spiritual.
Pe la ora șase și un pic, înainte de micul dejun de la 6:30, am ieșit afară să verificăm atmosfera. Era o lună pe cer de ziceai că-i reflector. Termometrul arăta undeva pe un ceas 13 grade Celsius.
Eu, un optimist convins, mi-am tras direct cracii ăia lungi împotriva frigului pe mine. Sebi a zis că defilează cu echipamentul standard: pantaloni scurți, cămășuță și mergem înainte. Mi-am pus totuși un tricou cu mânecă lungă, pe care – evident – l-am dat jos după exact un sfert de oră.
La scurt timp după start, ne-au depășit „cei trei feciori”. Unul dintre ei era basc – nu cel care stătea lângă Sebi, ci cel de lângă ăla care stătea lângă Sebi. Mă rog, era și unul mai plinuț care sforăia mult, cred că era spaniol sau ceva de import de peste mare. Mai era unul înalt, solid, cu barbă, urmat de altul tot solid, cu ochelari de ciclism și tricou cu steag basc.
Urcând noi agale de la cabană, ne-am mai întâlnit și cu un tip retras pe care îl bănuiam noi a fi mai semitic de felul lui. La cabană stătuse doar pe telefon, scriind de la dreapta la stânga, în ebraică curată. Băiatul urca și el, dar părea într-o criză existențială: nu prea știa dacă să meargă pe traseul de turmă sau să-și aleagă o rută mai individualistă, să fie mai singur, să se regăsească pe sine însuși. Probabil se speriase de câtă lume era în refugiu.
Am început să urcăm pe lângă niște instalații, baraje și alte captări de apă. Din toate părțile fluierau marmote – niște animale invizibile pe care le puteam localiza doar acustic și care țipau ca din gură de șarpe.
După niște serpentine destul de abrupte, am ajuns într-o căldare superioară. Acolo, lângă un lac superb, am dat de niște cetățeni care abia se trezeau din somn, strângându-și corturile. La coada lacului, dintr-un cort răsăriseră vreo șase feciori cu bărbi negre. Pe lângă asta, am bifat și o doamnă care se pișa liniștită lângă o stâncă. Natura în starea ei pură.
În momentul ăsta, entuziasmul a explodat. Am intrat direct în programul de comedie, livrând remarci amuzante și mai mult sau mai puțin sexual-directe la adresa colegelor de muncă ale nevestei lui Sebi. Probabil că ne trezisem cu adevărat și începusem să avem fantezii de tipul: „Parcă aș zbura și eu la București câteva zile…”
Și a venit el, grohotișul. O diagonală ascendentă pe pietriș care pare că nu se mai termină niciodată. A răsărit soarele peste culmea din stânga, am făcut pozele de rigoare, dar urcarea aia se termina brusc într-un perete la baza căruia rezista un petec de zăpadă.
Mă uitam în sus și nu-mi dădeam seama: „Pe unde dracu’ trecem peretele ăsta?!” În mintea mea deja ne vedeam cățărați acolo ore întregi, muncind ca niște sclavi pe galere spaniolă. Până la urmă, traseul o lua în diagonală pe lângă perete, ca un fel de horn. Erau acolo destule „pizde de picior” — prize, mă rog! — și un cablu de siguranță. Din fericire, n-a fost lung – doar vreo 50 de metri.
Am ajuns în șeuța mult promisă, la o altitudine de 2.700 și un pic de metri. Pe partea cealaltă… senzație! Un lac spectaculos, Ibón de Terai (sau Terey, sau ceva de genul). Chiar ne-a plăcut la amândoi.
După câteva filme și poze în șa, a urmat coborârea, iar rucsacul mă lovea în cap pe porțiunile foarte abrupte. Apoi am ajuns într-o nouă șeuță. În dreapta se profilau vârfurile – albe, cu zăpadă, arătând ca un mic ghețar. După o vreme și niște pante spre curul pământului, s-a terminat cu liniștea. Trail runneri, turiști, lume ca la balamuc.
Am coborât din lac în lac, ajungând într-o zonă cu niște pietroaie uriașe de granit, fix ca în Retezat. În lac tronau stânci rotunjite și frecate de ghețari. Și dintr-odată… am zărit Refugiul Bachimaña!
Acolo, tată: Disneyland! Lume ca la nebuni urcată din Baños de Panticosa, stațiunea lor de lux balneoclimaterică de interes local, național și internațional.
Ne-am pus pe poziții și am aplicat tactica consacrată a milogilor est-europeni corupători. La început, clasicul răspuns: „nu avem paturi”. Dar la recepție era o gagică foarte prietenoasă. Am încercat o combinație balcanică, o atenție, o șpagă după ce am luat niște bere: — Păstrează restul! (erau vreo 4 monede) — What is that? — It is for you! — For me?! — For all of us!
Fata a băgat banii în cutiuță și a strigat victorios în spaniolă: „¡Bote, bote, bote!” (A intrat jackpotul!). Se pare că în Spania, pe la țară, nu-ți dă nici dracu’ vreun ciubuc.
Ne-a explicat totuși omenește: „Băieți, există o șansă, dar abia după ora 19:00, pentru că ținem locuri rezervate pentru posibile urgențe medicale.”
Având timp de pierdut până la ora 19, ne-am organizat: am făcut poze, am descoperit Wi-Fi de la firma de sateliți a lui Elon (Dumnezeu să-i dea sănătate!), update la telefon, telefonat, mesaje. Apoi am comandat beri și o gustare compusă din ouă cu cârnați, pe care le-am devorat instant.
Pe la ora 17:00, fiind cam devreme, ne-am mai dus și ne-am introdus picioarele în lacul înghețat. Acolo am purtat discuții profunde despre renovări, gresie, faianță, dat tapetul jos și cum să vopsești ușile de dulap din beci ca să nu degaje vapori toxici și să faci cancer la plămâni, plus multe detalii tehnice vitale.
După ce ne-am congelat picioarele bine, a început să bată vântul, s-a înnorat, a tras și o tunătoare scurtă și ne-am tras înapoi la refugiu să mai băgăm niște bere și o cola.
La ora 18:30, văzând că se adună cam mulți cetățeni la recepție, a intrat puțin panica în noi. Am simțit momentul. Duduia cu bacșișul dispăruse, iar în locul ei apăruse un tip mai greu de convins, un fel de hipiot. Dar am activat flerul balcanic de mangleală și am intrat pe combinație cu băiatul. Rezultat? Ne-a dat paturi!
Refugiul ăsta nou, făcut prin 2012-2013 (după o tablă situată la intrare căreia i-am făcut o poză), arăta impecabil față de primul: spațios, baie mare, internet și capac la budă. Camerele aveau și dulapuri, dar erau blocate. Noi, evident că am deblocat un dulap prin forțare, dar ne-a fost și rușine să luăm euro-ul sărit din încuietoare, așa că am băgat rucsacul direct sub pat.
La 19:30 trebuia să fim aliniați la masă ca în Legiunea Străină Spaniolă. Doamna de la recepție a venit și ne-a luat direct tare: „Hai, ce faceți?! La masă!” Gata, s-au tăiat comunicațiile intersatelitari, ne-am executat cuminți.
Ne-am așezat la masă cu niște oameni de bine. Mâncarea a început să curgă:
Felul 1: O supă cremă de verdețuri excelentă, servită la vază, cu pâinică și crutoane. A venit băutura: o sticlă de vin pe care Sebi a dat-o gata împreună cu un olandez și o babă obsedată sexual. Baba părea uimitor de aiurită, de ziceai că a venit pe munte special să caute niște pulă. Olandezul, în schimb, era un student mai aerian care își căuta menirea în viață și care s-a trosnit la al treilea pahar. În fața noastră, doi alergători spanioli tineri: unul a băut doar un pic de vin să nu-i dăuneze, celălalt deloc – mare sportiv pe care ulterior l-am văzut afară fumând liniștit.
Felul 2: O salată pe care spaniolii o mâncau separat (dar noi am combinat-o) și niște hălci zdravene de carne de vită. Am găsit și niște măduvă pe care am întins-o pe pâine și am stins-o cu vinul ăla. Ca desert am primit un iaurțel. La final ne-au întrebat de micul dejun: „La 6:30!”, am zis noi în cor.
Când ne-am retras în cameră, a început distracția refugiilor. Din 12 oameni din cameră, cinci rupeau patul la propriu.
Tovarășii de lângă mine, de sus, de jos, toți s-au recomandat din start: „Eu sunt sforăitor de profesie!” Am zis în gândul meu: „Băi băieți, voi nu știți valoarea intrinsecă a lucrurilor, nu l-ați auzit pe Mischu…”
Ghidul montan al trupei de spanioli din cameră nu putea să doarmă neam. Plescăia tare din buze, un fel de pupat dat la maximum, doar-doar s-o mai potoli corul. La un moment dat am prins o conversație în spaniolă: — Cine doarme deasupra? întreabă ghidul disperat. — Manuel… îi răspunde cineva. — Vai de capul meu! oftează ghidul. — Dar ce, sforăie? — ¡Muy épico! repeta ghidul distrus.
Sebi, văzând că începe simfonia cu primele triluri modeste de început, a trecut la măsuri de protecție: a introdus dopurile de urechi. Aici a descoperit un fenomen fizic fascinant: când băga un dop într-o ureche, presiunea îl făcea pe celălalt să sară afară! A trebuit să le împingă pe amândouă simultan, ca să nu ricoșeze.
Noi n-am dormit mai nimic, ce-i drept, am dormit prost de două săptămâni, cu excepția unei nopți la cort pe lângă localitatea Mina, unde m-a speriat doar un broscoi uriaș cât un bolovan, care se plimba prin fața cortului, iar eu m-am căcat pe mine să nu fie vreun șarpe.
Dar asta e o altă poveste. Cam asta a fost cu Bachimaña.
Heidelberg. De ziua scoaterii Sfintei Cruci și a Sfinților 7 frați Mucenici Macabei. August 2026