Companiile aeriene ieftine au două caracteristici principale: prima ar fi orarul, care este aproape demențial, iar a doua este publicul. Avionul meu de Timișoara decolează la 7 dimineața de la Karlsruhe. Sunt nevoit să mă trezesc pe la 4, ca un miner din secolul al XIX-lea, și să o iau agale către aeroport pe autostrada teutonică. Am încercat să eficientizez cât mai mult posibil călătoria: nu am bagaj, doar un rucsac minuscul cu niște chiloți și tricouri, iar cafeaua de dimineață am luat-o cu mine și o beau în mașină.
După o oră de condus prin ceață, parchez la parcarea numărul 15, care e în buza terminalului, și intru val-vârtej în aeroport. Unul dintre puținele avantaje ale biletelor de avion de 15 € bucata e că aeroporturile sunt niște cotețe în câmp în care nu trebuie să mergi pe jos kilometri întregi să ajungi undeva. Practic, cazi din mașină în controlul de securitate. În comparație, în Frankfurt, până ajungi la scara avionului, ai senzația că ți s-a tocit talpa pantofilor.
Până acum vreo douăzeci de ani, aviația asta civilă avea o alură destul de glamour. Stăteai pe scaunul ăla ca un om, nu ca o maimuță cu genunchii la urechi; mâncarea era bună până la extravagant, băutură cât cuprinde – până și la rahatul de Tarom comunist primeai un vin bun la bord – stewardesele erau toate venite din filmele porno franțuzești, iar prețurile biletelor erau, ca urmare, piperate spre imposibile. Asta făcea ca publicul să fie extrem de cernut prin sita pecuniară.
Democratizarea companiilor aeriene și prețurile derizorii ale biletelor au făcut ca fiecare cerșetor cu mai mult de două ore de muncă pe zi să zboare oriunde în Europa. De mâncare nu mai primești nimic, doar niște sandwich-uri vomitate la 5 € bucata, însoțitoarele de bord sunt niște vânzătoare de covrigi dintr-un târg de vechituri, iar pe scaun stai mai prost decât în autobuzele dintre sate din anii ’80 din fundul Europei de Est. Mă rog, avantaje și dezavantaje în lumea modernă.
Am trecut repede de controlul de securitate și mă înfig într-un scaun să studiez publicul călător. Primul care îmi sare în ochi printre românii încotoșmănați cu geci și căciuli, de parcă am zbura la Polul Nord, este țiganul de la parfumuri. E la costum, are cam 150 de kilograme lejer și vorbește singur, tare, de pildă: „Domnule, cinci euro o cafea…! Așa ceva!”. Nu îl bagă nimeni în seamă, nu leagă nicio conversație și se plictisește. Intră printre rafturile de parfumuri și începe să le folosească pe toate. Nu, nu le testează, le folosește. Adică ia cel puțin vreo trei și se dă cu ele pe gât și piept de 4-5 ori, până când intervine un vânzător și pleacă îmbufnat. Se pune la coada de îmbarcare cu niște căști cu cabluri în urechi și începe să fredoneze muzică populară. Senzațional. Sper să nu stea cumva pe lângă mine în avion, altfel voi fi strivit ca un gândac.
În jurul meu, TikTok-ul face ravagii. Oameni în toată firea se hihilesc la glumițe de 5 secunde și sunt absorbiți de telefon. Babe îmbrăcate în treninguri roz, muncitori de prin construcții în salopete, băieți cool cu tatuaje pe gât și față, printre studenți ochelariști și corporatiști care trag de laptopuri între două ședințe. Mai apare o femeie în vârstă, mai speriată, și încearcă să smulgă de la mine informații despre programul aeroportului: „Warten Belgrad?”, „Nein.” „Danke, danke!”.
Coada se micșorează și mă îndrept și eu către îmbarcare. Arăt buletinul și biletul – nici ăsta nu mai e bilet, e un cod de bare pe același telefon care a devenit mai important decât propriul creier. Ieșim pe ușă și suntem mânați ca niște vite pe pista aeroportului către avionul care este, în momentul ăsta, alimentat. Între ușa terminalului și ușa avionului l-am cunoscut, inevitabil, pe Cristi.
Cristi mă abordează, auzindu-mă tușind: „Băiatu’, ori le lași, ori nu le lași!”, face aluzie la țigări și îmi zâmbește complice. El e fumător înrăit și știe cum e. Dar dacă sunt răcit, îmi recomandă să merg la doctor, că nu știi niciodată ce ai; chestiile astea sunt complicate dacă nu te tratezi. Și nici medicina asta nu mai e de nădejde: îți fac investigații, te testează, te tot cheamă să facă bani, dar cel mai bine e să fii sănătos. Cristi are o geacă de piele neagră și o pălărie de cowboy texană înfiptă pe cap.
În cele câteva minute, mai aflu că a murit maică-sa, Dumnezeu să o odihnească, și merge la parastas, la Arad. Nu a mai fost niciodată cu avionul și un prieten l-a rezolvat cu biletul, că el nu știe să umble cu internetul; ar fi mers cu mașina, că aia e simplu, dar nu are timp, că muncește și nu poți să pleci așa, oricând. Din el ies mirosuri de alcool tare, iar în mână ține o doză de bere. Pe asta o s-o bea pe parcurs, după decolare, să mai prindă curaj. Îi e frică teribilă de călătorie și o să vorbească cu însoțitoarea de bord să îl pună mai în față. Și de data asta, mă rog bunului Dumnezeu să nu fi avut bilet lângă mine, altfel o să-mi facă creierii pané până la Timișoara. Pe trepte îi face un semn șmecheresc căpitanului, cu degetul mare ridicat: totul e OK. La intrare o abordează pe prima stewardeză, care îl plasează undeva; nu îl mai văd. Probabil își soarbe curajul din acea doză de bere.
În avionul de Timișoara trec definitiv granițele culturii woke care a răstignit Vestul european plictisit. Aici se încheie lumea care trăiește într-o simulare, într-o cultură a indignării continue și a isteriilor de stânga. Am ajuns în partea grăbită a Europei, care transpiră muncă prin toți porii, în care varul se vede încă pe pantaloni, care construiește hale, case și autostrăzi, adună bani pentru copii și nepoți, strânge din dinți și aspiră spre bunăstare. De aici, din avion, până la Marea Neagră, nu se interesează nimeni de rahaturile care se hiperventilează în fiecare zi în mediile germane. Aici nu dă nimeni niciun râgâit pe pronume, diversitate, incluziune ori președinți americani. Lumea nu are timp de castele de aer; totul se calculează aici în alte valori și sisteme: cărămizi, țigle și betoane.
Un domn cu o vârstă înaintată poartă o mască de protecție; tocmai s-a dat sfoară în țară că suntem într-o epidemie de gripă. E întrebat de un alt cetățean, ceva mai tânăr: „Dumneavoastră sunteți răcit?” „Aa, nu! Eu port masca doar să nu răcesc de la alții.” „Înțeleg, că dacă erați răcit, să știți că mă mutam pe alt loc.”
După un excurs în sănătatea publică, prevenție și atenție, decolăm de la Karlsruhe printre cețuri, iar eu îmi înfig căștile în urechi și mă uit la un film prost, fericit că nu îl am pe Cristi lângă mine, pe „parfumat” sau alte specimene zburătoare. Călătoria durează o oră și jumătate; practic nu ai timp să vezi filmul până la capăt, că trebuie să împachetezi electronicele, măsuța din față de asemenea și să te strângi cu centura în jurul burții. Mă întreb cum se leagă de scaun un om de 150 de kilograme.
Coborâm în pusta panonică înghețată de final de ianuarie, iar pe mine mă așteaptă vreo 48 de ore de pauză, multă mâncare și aer timișorean. Duminică o iau din nou la drum în sens invers. Ora plecării e la fel de stupidă: la șase dimineața. Noroc că aeroportul e decent, cald și nu duci lipsă de nimic. Singurul punct negativ ar fi spațiul îngust de la îmbarcare, un țarc de dimensiuni microscopice unde se înghesuie toți pasagerii înainte de marșul de pe pistă către avion.
Îl văd chiar și pe Cristi undeva la coadă. Parastasul s-a încheiat, iar acum, la cinci dimineața, troznește o bere la botul calului și nu se grăbește.
Timișoara, De ziua Sfântului Ierarh Grigorie Teologul, Arhiepiscopul Constantinopolului. Ianuarie 2026