Azi plec către Berlin. Întâmplarea face ca planetele să se alinieze o dată la o sută de ani și, odată cu o deplasare de serviciu, să fie în capitală o mare expoziție Brâncuși. Ca în orice zi în care ai planuri mari, ca orice țăran carpatin, mă trezesc odată cu primele gene de lumină și pornesc la drum. Am un tren din sat către Mannheim și de acolo trenul rapid către Berlin.
Afară e frig ca dracu’; încă nu s-a încălzit prea temeinic și temperaturile sunt încă în jur de zero grade. Sfârșit de martie friguros. Împing traista cu role pe pista de biciclete; nicio mașină pe stradă, nici măcar la brutărie nu s-a deschis. În gară sunt singur, iar trenul are întârziere.
Acum mai bine de un secol, pentru că nu avea niciun ban, Brâncuși pleca de la București spre Paris pe jos. Pe drum avea să trăiască din slujbe mărunte, printre altele făcând diverse mici reparații. Azi am de gând să merg cu trenul, dar puțină aventură încă există și în epoca contemporană. Primul tren sosește cu întârziere și pleacă agale spre Mannheim, acumulând la fiecare „coteț” de pe traseu câte 2-3 minute de întârziere. În gara din Heidelberg îmi crește pulsul și încep să mă îndoiesc de reușita călătoriei.
La un moment dat începe să fie interesant: cifrele din aplicația căilor ferate nu mai sunt sigure că prind legătura rapidă. În gara din Mannheim sunt nevoit să alerg de la linia 1 la linia 3 și urc în trenul rapid în ultimul minut, fericit că nu trebuie să plec pe jos, ca Brâncuși spre Paris.
Sunt salvat! Iau loc pe scaunul 125 din vagonul 6 și îmi deschid cu voioșie laptopul pe masa de lemn din față. Vis-à-vis, un tip mustăcios cu un hanorac pe care scrie Nasdaq are, de asemenea, un laptop în fața nasului și niște căști înfipte în urechi. Ăsta e întotdeauna un semn bun că e liniște și pace și nu te fute nimeni la melodie cu discuții stupide.
Alergarea pe peroanele din Mannheim mi-a făcut foame. Mă îndrept către vagonul-restaurant printre alte laptopuri, oameni care dorm, turme de copii care freacă TikTok-ul de dimineață. În vagonul-restaurant sunt trei vânzători și vreo 5 sandvișuri în ofertă. Unul îl cumpăr eu, la pachet cu un cappuccino mare, să îmi revin. Citisem că Brâncuși avea la el mereu, în toate călătoriile, o sticlă de țuică de casă și niște brânză puturoasă de oaie pe care le despacheta cu poftă de fiecare dată când dădea de vreo adunare simandicoasă de înfumurați beșinoși, de pildă pe la New York. Ăștia în tren nu au brânză carpatină, doar două felii de pâine neagră cu niște urme de unt. Pe paharul de cappuccino scrie: „Plăcere pe tot traseul”.
Trenul aleargă printre câmpiile și dealurile germane. Tipul mustăcios studiază intens laptopul, iar pe rândul din stânga, o mamă cu doi copii școlari e deja cu nervii la pământ. După o oră, copiii sunt la limita plictiselii și încep să fie obraznici.
Timpul trece destul de greu, dar cu atâta tehnică schimb îndeletnicirile între scrisul la laptop, cititul unui ebook, mai un film pe YouTube și privitul în telefon. Vagonul are internet, iar când ai internet, orice muritor al vremurilor moderne își găsește ceva de făcut. Ne apropiem de capitală; copiii din stânga au cam înnebunit de plictiseală, iar vecinul începe să își împacheteze catrafusele.
La ora 12 am ajuns la Berlin și sunt lihnit de foame. Înainte să pornesc spre centrul expozițional, trebuie să mănânc ceva. Brâncuși spunea că la Paris a dus-o greu la început: „Uneori, mă țineam de ziduri ca să nu cad de foame”. La mine nu e chiar așa de dramatic, dar trebuie să rad un hamburger ca să pot suporta a doua parte a zilei.
Hamburgerul nu m-a impresionat deloc. Am așteptat mult, iar produsul nu s-a ridicat la așteptări. L-am înghițit rapid și am luat o trotinetă electrică către Galeria Națională. Berlinul are străzi foarte largi și mersul cu trotineta e o plăcere, doar că îți cam îngheață degetele în funcție de anotimp. Evident că am mănuși la mine. După zece minute, mâinile au culoarea și textura unui pui congelat de la supermarket. Un alt dezavantaj este că nu prea îți poți fixa telefonul pe ghidon, iar navigarea prin oraș devine enervantă, cu multe opriri prin intersecții ca să mai arunci o privire pe ecran.
Expoziția în sine e impresionantă. Au adus din toată lumea peste 150 de sculpturi, fotografii, desene, filme și materiale de arhivă, inclusiv o reconstrucție parțială a celebrului atelier al lui Brâncuși, la care te poți benocla pentru prima oară în afara Parisului.
Foarte mult public. O întreagă armată de fotografi amatori înarmați cu telefoane din toată lumea și se aude foarte multă limbă franceză. Lume câtă frunză și iarbă, de parcă s-ar fi împărțit sculpturi pe gratis. Probabil că este una dintre cele mai profitabile expoziții de artă de anul ăsta, după mintea mea, mai ales la 16 euro intrarea. Studenți homosexuali îmbrăcați extravagant în pijamale cu cravată, fete cu păr albastru, studente la arte care se extaziază privind un ou de piatră jumătate de oră în timp ce fac schițe în creion, pensionari octogenari îmbrăcați ca de nuntă care admiră notițe sau scrisori, lume care își face selfie-uri și copii plictisiți.
În decurs de o sută de ani, situația s-a schimbat radical. Dacă la Paris, în anii ’40, arta lui Brâncuși era văzută de nemți drept „artă degenerată” (Entartete Kunst), iar formele abstracte nu erau deloc pe placul stăpânirii, acum toți „revopsiții” ăștia — din maro în verde, roșu, curcubeu — din Berlin sunt extrem de excitați de sculpturile „țăranului din Carpați”. Aceiași spălați pe creier care acum o sută de ani i-ar fi distrus sculpturile cu barosul.
Mă întreb cum ar fi râgâit Brâncuși a ceapă, brânză și țuică văzând toată șleahta din expoziție sau cum și-ar fi dat ochii peste cap la interviurile cu jurnaliștii marxiști din Berlin. Cu siguranță l-ar fi durut în cur de toată ideologia din jurul lui, căci el se definea ca nefiind nici de stânga, nici de dreapta, ci de mijloc — de acolo de unde vin foamea de adevăr și libertatea individuală.
În drum spre hotel m-am mai dus la crâșmă la care trag mereu când ajung prin Berlin in Gendarmenmarkt. Am mai ras o bere și un cârnat cu curry și m-am holbat la o coadă de peste 100 de metri de oameni care stau în ploaie să intre sâmbăta seara la un concert.
Una dintre marile realizări ale omenirii, mai ales în metropolele nordice unde vremea este de căcat, este metroul. Nu mai trebuie să mergi ca un țăran iobag prin ploaie către casă; societatea s-a organizat și ai posibilitatea să ajungi rapid și uscat unde ai nevoie, după ce faci un pic de surfing printre poporul adunat în subteran.
În hotel, unul dintre lifturi s-a defectat în timpul ăsta, cât m-am uitat eu la Brâncuși. E coadă la parter; lumea oftează și așteaptă la rând să urce în lift. Camera mea e la etajul 8 și nu am de ales, trebuie să aștept și eu. Între timp, citesc toate afișele din hol. Aflu inclusiv când e cea mai aglomerată oră sau cea mai lejeră să mergi la micul dejun, ba chiar și ce este de făcut în caz de incendiu.
O să mă întind pe patul ăsta supradimensional și o să dorm tun. Brâncuși își făcea singur mobilierul din lespezi de piatră și blocuri de lemn și spunea că are un pat din lespezi de la care pe oamenii normali, doar privindu-l, îi apucă durerile de șale, dar că doar pe asemenea suprafețe tari poți avea gânduri clare. Eu dau stingerea și nu mai am niciun fel de activitate neurală în cutia cu gânduri.
Berlin. De ziua Sfântului Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului. Martie 2026