Sunt cu Sebi în Pirinei, într-o drumeție. Noaptea a fost îngrozitoare; am dormit la o cabană montană de rahat, într-o cameră de 10 metri pătrați, cu vreo 12 adulți – un fel de cutie de sardele. De fapt, am dormit pe dracu’, probabil, cu indulgență, vreo 3 ore. Pe la 10 seara se dă stingerea în refugiul spaniol, după care încep vizitele la toaletă, glumițele, sforăiturile și foșneturile sacilor de dormit, plus ecranele telefoanelor. După ce am adormit, mi-a fost cald și am sforăit, iar Sebi îmi tot dădea bobârnace să mă opresc din concert. Dușul era atât de mic, încât trebuia să fii atent să nu te apleci prea mult, că ar fi fost mari șanse de demolare. Pe la 5 dimineața, cei mai viteji montaniarzi se trezesc și încep din nou frontalele, telefoanele, toaleta, trasul apei, foșneturile și glumițele.
În prealabil, până la 10 seara, ne-am energizat în cabană cu niște beri și sucuri, cartofi și cârnați. Am stat la masă cu o familie spaniolă din Alicante și cu un tip pe numele lui Pavel, din Polonia. Pavel era hămesit de foame, având vreo doi metri înălțime și un necesar caloric mare. Mergea singur prin Pirinei și era la cel puțin a doua excursie pe meleagurile astea, după câte am priceput.
Ei bine, după vânzoleala din jur, m-am trezit în zori. La ora șapte ne-am înfipt în micul dejun; era puțin cam devreme, aveam ochii împăienjeniți și nu prea pricepeam ce se vorbește în jur. Am sperat să nu se pună vreun vorbăreț pe lângă mine. Cel mai sinistru lucru după o noapte scurtă este să îți povestească, într-o limbă străină, vreun pasionat aventurile lui de inventator al mersului pe jos.
Micul dejun e cam sărăcăcios: niște biscuiți uscați, iaurt, ceva boluri cu salată de fructe care arăta cam dubios și o cafea proastă, spaniolă. Nu am înțeles niciodată cum reușești, ca popor, după ce ai stăpânit jumătate de glob, inclusiv America de Sud, să faci cea mai proastă cafea din istorie. Fructele salatei erau dintr-o cutie, din conservă; bine că nu am mâncat, pentru că m-aș fi beșit de-a lungul întregilor Pirinei. Am băut cafeaua aia îndoielnică, niște lapte, ne-am uns cu cremă solară și ne-am luat tălpășița.
Am început să urcăm pe o vale unde se auzeau în depărtare niște oi. Tragem de rucsaci ca niște catâri și sperăm ca în prima șa întâlnită să dăm de niște semnal la telefon, ca niște sclavi moderni ai internetului. La cabană nu era semnal, dar oamenii aveau Starlink-ul lui Musk, cum au mai nou toate așezămintele moderne izolate, doar că parola era doar pentru angajați.
Se aud niște câini, iar undeva, în mijlocul pantei, stă un cioban înfipt într-un toiag de lemn. Ne așteaptă. Nu știu dacă vă este binecunoscută situația când vezi pe cineva cum te privește și știi din prima fracțiune de secundă că nu ai nicio șansă să eviți un dialog infinit. În astfel de situație am ajuns după un sfert de oră de la părăsirea cabanei.
Am început o discuție jenantă din punct de vedere lingvistic, în care ne străduiam, cu o brumă de limbă spaniolă, să satisfacem curiozitatea ciobanului: de unde venim, unde mergem, cât de cald e azi. După o vreme, spune omul că el e, de fapt, străin, nu e spaniol. „A, interesant. De unde ești?” „Din România.” „Aaaa, ok, și noi!” Iar de aici a urmat o întreagă epopee, căci turiști mai văzuse ciobanul, dar compatrioți, nicidecum.
Acum că barierele lingvistice s-au spulberat, am aflat și povestea lui Gigel în cele mai amănunțite detalii posibile, chiar dacă ne cunoșteam de doar 3 minute. Numele protagonistului l-am schimbat din motive de netăgăduit.
Gigel și-a băgat picioarele în România, că era mult de muncă și bani puțini, și a plecat să păstorească în Spania. S-a încurcat cu un șef care avea mii de oi și, de la an la an, sporea numărul oilor, dar nu și salariul, așa că până la urmă s-au certat. El a plecat în România să caute altceva de făcut, șeful l-ar fi vrut înapoi și, într-un final, s-au împăcat, iar el păstorește din nou pe plaiurile spaniole. Ce am mai fi putut discuta dacă nu despre bani? Viața e scumpă, toate alea s-au scumpit. Chiriile au crescut de la 350 € până la 700 €, nu mai e ca pe vremuri; parcă era mai bine mai demult.
După povestea asta alambicată, am intrat și în viața sexuală în nici 10 minute. Pentru că Gigel – căci trebuia să știm – de când a venit în Spania a avut mai multe femei. Cu una originară din România s-a și căsătorit la un moment dat, însă căsnicia s-a cam șubrezit. Ea l-a acuzat că o cam bătea, ceea ce, evident, era o scornire nenorocită, și l-a reclamat la poliție. El i-a spus: „Femeie, vrei să mă bagi în pușcărie?”. Până la urmă au căzut la pace și femeia a dispărut.
De atunci nu-i mai trebuie nevastă, că a observat că se poate duce la curve. Ia salariul la sfârșitul lunii și merge la bordel. La „instituția” spaniolă sunt, evident, românce. I-a plăcut mult de una dintre ele, dar ea îl cam refuza pe motiv că „românii o țin prea mult în pulă”, după vorbele lui Gigel. Așadar, ea face treabă bună, dar refuză românii din start. Noroc că mai avea o prietenă care nu avea principii așa solide și mergea la ea.
Dar timpul trece pe lângă noi imparțial și oamenii devin, inevitabil, mai liniștiți. Iar la capătul pantei, ne-a comunicat Gigel că acum a terminat-o: „Nu mai am nevoie de femei”. Nu mai are energie, nici instalația nu mai funcționează ca pe vremuri. A mai avut o aventură – a fost naș la cineva și s-a încurcat cu fina, că se mai întâmplă – iar la un moment dat, fina i-a furat cheile de la mașină și a dispărut cu autoturism cu tot. Așadar, a cam terminat socotelile cu bordelul și, în general, cu femeile; merge de-acum, când ia leafa, doar la barul din sat.
Dar nici la bar nu sunt toate roz: e plin de români și, cum apari pe acolo, cum te abordează cineva și te roagă să-i dai o bere. Asta e realitatea, românii sunt bulangii. Dar, cu toate necazurile, niciunde nu e mai bine ca aici. S-a tot gândit să meargă în alte țări, de pildă în Marea Britanie sau chiar înapoi în România, dar s-a răzgândit: e prea frig, plouă cam mult, iar Spania e mult mai mișto.
Din fericire, ne apropiam de o șa unde, probabil, și concesiunea de pășunat a lui Gigel se termina, iar el era evident ieșit din zona de confort, după cum gâfâia. Ne-a comunicat că se bagă să doarmă sub un jneapăn, la umbră, și lasă câinele să-și vadă de treabă. Ne-am urat drum bun, sănătate maximă, să ne ajute Dumnezeu și ne-am despărțit.
Am pornit mai departe, reflectând la atâtea destine nebune ale diasporei și, râzând cu poftă, continuăm drumeția urcând pante lungi până ne intră genunchii în fund. Căldura ne toropește și ne scăldăm în toate râurile și pârâiele posibile. Până și apa e mai caldă în Pirinei decât în alți munți și îi dăm dreptate lui Gigel: tare e frumos pe aici. După ce ne săturăm de urcat, ajungem și într-o zonă cu niște instalații de schi, de unde trebuie să coborâm până în fundul pământului, tot atât cât am urcat întreaga zi.
Un proverb străvechi românesc spune că la mărul lăudat să nu te duci cu sacul. Polonezul de cu o seară înainte ne-a repetat de mai multe ori că în localitatea din vale, ținta noastră de azi, există cea mai bună pizza posibilă – foarte bună, extraordinară. Trebuie neapărat să ajungem acolo, căci suntem leșinați de căldură și foame.
Așa că ne-am dus țintă acolo și am comandat cu încredere pizza, multe sucuri și beri, să ne mai revenim. Și acum, domnule Pavel, a venit și pizza. Acum, nu cred că ajungi dumneata să citești textul ăsta și nici nu prea știu ce tip de pizza mâncați voi prin Polonia, dar asta a fost cea mai proastă pizza pe care am mâncat-o în ultimii douăzeci de ani, cu siguranță. Aluatul era atât de prost, încât ai fi crezut că e aluat de sărățele cu multe căcaturi pe el, enorm de multă brânză proastă și chestii dubioase. Până și o pizza nemțească, binecunoscută pentru calitățile îndoielnice, ar fi putut câștiga la mare distanță competiția cu acest rahat. Pavele, nu știu ce să zic, m-ai dezamăgit profund.
O oră mai târziu suntem la hotelul Edelweiss din Candanchú, unde ne scoatem la aerisit toate puturoșeniile din rucsaci și ne înfigem pe terasa hotelului să spălăm nenorocita aia de pizza cu niște bere cinstită. La o masă vecină e un tip obez, cu ochelari de soare, care contemplă orizontul cu un pahar de whiskey și o bere. Arată ca un șofer de camion american care răpește copiii pe autostradă și îi violează.
Ziua se încheie. Sebi a cumpărat niște doze de Cola. Și ciocolată. Și merinde pentru mâine sau poimâine. Și avem de făcut multe calcule, pentru că am pierdut șirul cine a cumpărat, ce și cui cât îi datorează. Și, în rest… mulțumesc bunului Dumnezeu pentru acest pat modern!
.
Heidelberg, Duminica a XXIX-a după Rusalii, a celor 10 leproși. Ianuarie 2026