Fiică-mea a venit într-o zi, extrem de entuziasmată, de la școală, cu un flyer în mână, spunându-mi că trebuie neapărat să mergem la teatru. O imagine făcută cu AI, întunecată: o muiere grasă cu o blană pe ea, fumând, teancuri de bancnote pe podea. Miros deja tendințe politice de stânga, dar zic hai, că e un teatru pentru copii, nu poate să fie chiar atât de penibil.
Mă fofilesc de la muncă și reușesc să îmbarc copilul în mașină și plecăm către piesa de teatru. În mașină ascultăm Nirvana, nu știu din ce cauză fiică-mea e mare fan, îi explic ce s-a întâmplat cu solistul și rămâne o vreme pe gânduri. Dăm amândoi din cap pe piesa „Lithium” și ajungem repede în centrul orașului. Căutăm o parcare subterană și găsesc un loc doar la trei niveluri sub pământ, de parcă am trăi într-o peșteră. Parcările sunt din ce în ce mai strâmte, construite la limita de jos a bugetului, iar mașinile devin din ce în ce mai umflate cum trec anii. Bordurile din curbe sunt toate negre și ciobite de loviturile jantelor de aluminiu de vreo 500 € bucata. La intrare, o plachetă ne informează că acest minunat garaj a primit nota „bine” din partea clubului automobilistic german. Rahat.
Contextul uman de la intrare: multe femei. Majoritatea, tipul de bicicliste cargo, cu nume dublu, freze îndoielnice și breton foarte scurt, care ajută la contracepție, cercel lung doar într-o ureche și haine care stau pe ele ca pe gard, în culori de papagal isteric. Bărbați puțini, ușor speriați; le citesc în privirile înspăimântate întrebarea: „Ce dracu’ caut eu aici?”. Câțiva dintre ei au părul lung, ușor nespălat, și cămăși de in murdare – genul fostului gigolo din taberele de protest împotriva centralelor atomice, actuali grași și sclavi ai nevestelor progresiste. Mirosuri dubioase, care nu s-au întâlnit cu săpunul de o lungă perioadă. Se bea „Bionade”, un fel de ceai rece la 3 € sticla de 330 ml. În general, masculii care beau „Bionade” îmi provoacă o oarecare indigestie.
Sala teatrului pentru copii e mică și situată la etajul întâi. Lumea stă aliniată pe niște trepte strâmte, pe două șiruri, și transpiră în grup. Copiii sunt agitați, toți vor să intre primii în sală să ocupe cele mai bune locuri. Noi suntem printre ultimii. Probabil singurii care nu sunt băștinași din întreaga adunătură – grupul de „diverși” arată la fel de alb și omogen ca o adunare KKK din Indianapolis.
Ne punem în mișcare, iar la intrarea în sală se împart, dintr-un carton, evantaie. Acum nu mai are nimeni nicio îndoială că o să pleznim de căldură. În sală sunt niște scaune de lemn, probabil rămase moștenire dinaintea ultimului Război Mondial, ultima zugrăveală a avut loc în mileniul trecut, iar aer condiționat o să fie montat când o să aterizeze americanii pe Pluto.
Începe brusc acțiunea pe scenă. O doamnă tânără, agitată spre isterică, explică faptul că nu e o piesă de teatru propriu-zisă, ci doar un fel de atelier. Se aplaudă frenetic și începe reprezentația. Pe scurt: o babă foarte bogată, alcoolică și fumătoare, enervează întregul cartier. Copiii sunt terorizați când se joacă în apropierea vilei, garda de corp e mizerabil de prost plătită, baba e arogantă și nu își plătește consumația la birt… ce să mai, banii sunt ochiul dracului! Cei care au o situație materială mai bună sunt dușmanul de clasă al poporului năpăstuit și băutor de Bionade. Pe finalul piesei, se plănuiește și un asasinat… Mie imi vina sa vomit.
E foarte cald, afară sunt cam 30 de grade, în sala de teatru ne îndreptăm către 40. Primele bunici renunță la minutul 30 din 60 și părăsesc așezământul cultural. Evantaiele se mișcă frenetic, lumea rezistă cu stoicism marxist. Piesa se termină apoteotic cu un dans al copiilor pe scenă; aplaudăm frenetic, transpirația curge șiroaie pe lume, atmosfera e incandescentă. Se mulțumește copiilor, regizoarei agitate, luministului, organizatorilor, orașului și încă a 25 de personalități, până când reușim, cu ajutorul bunului Dumnezeu, să ieșim cu bine din iadul comunist.
Pe drum spre parcare o conving pe fiică-mea să mergem la o înghețată. Trecem pe lângă biblioteca universității, ne croim drum printre biciclete și studenți, depășim un domn cu chelie, rujat și îmbrăcat în fustă, și intrăm în strada principală. Lingem o înghețată printre grupuri de chinezi și alte națiuni turistice, ne punem pe o bancă și privim o vreme agitația zonei pietonale.
În drum spre casă, schimbăm repertoriul muzical și o dăm pe Metallica. Parcă sună mai bine. Îmi etalez ca un părinte responsabil cunoștințele muzicale și ajungem într-un final în garajul de acasă. Închid ușa mașinii, iar în creier îmi vine începutul unei melodii bune, ascultată la infinit în tinerețe: „Vin binedispus de la o înmormântare de lesbiene, unde mai devreme m-am întins la bere.” … cine știe, cunoaște.
Heidelberg. Duminica a V-a după Rusalii. Iulie 2026