Dacă tragi tare în California și ai în ADN spiritul ăla de colonist care își joacă viața pe o carte doar ca să împingă frontiera spre vest, ai o nevoie înnăscută să fii cool. Dar acolo „cool” nu înseamnă feudalismul european cu vilă ascunsă pe deal, ziduri de trei metri și paranoia să nu-ți vadă vecinii piscina din curte. Înseamnă să sari în cap în Grand Canyon, să inventezi un sport nou, să ieși de la muncă după un schimb de unsprezece ore și să faci trei ore de surf, trăind din plin filosofia work hard, play hard. Iar dacă ai bani la modul serios, nu te apuci, ca un oligarh supraponderal sovietic, să cumperi o mină de mangan sau o fabrică de sârmă, ci vrei să zbori pe Lună sau pe Marte, vrei să disruptezi NASA și Google și visezi să faci mașini electrice încă din 2003.
Ca termen de comparație, europenii făceau pe vremea aceea ce știu ei mai bine: nemții se ocupau cu taxa garanției pe sticle și borcane, în România se înființau televiziuni prin garsoniere, iar Berlusconi făcea spectacol prin Consiliul Europei. Trecând peste primele încercări cu Roadsterul, care folosea baterii de laptop și o caroserie împrumutată de la Lotus, de prin 2013 Tesla s-a lansat în Germania și a început, încet dar sigur, să înfigă cuie în coșciugul automobilistic european. Câțiva ani mai târziu, când a apărut Model 3, impactul a fost atât de masiv încât în Germania nu mai era deloc interesant să ai ultimul S-Klasse sau vreun monstru bavarez de o sută de mii de euro; toată lumea era ahtiată după noutatea americană. La urma urmei, orice fenomen californian devine obsesie de masă în Europa cu un decalaj de un an sau doi, fie că vorbim de muzică rock, slackline sau mașini electrice.
Primii adoptatori europeni au fost pasionații de stat la monitor, oameni cu ceva bani și joburi calde, la birou lângă calorifer. Victime clasice ale capitalismului, aceștia cumpărau ultimul iPhone, ultima placă grafică și, bineînțeles, ultimul facelift de la Tesla. Din această faună s-a desprins rapid tipologia „Căpitan Planet”, încrezător că cele două tone de cobalt și litiu din baterie salvează balenele, motiv pentru care își lipea pe portbagaj și mărul mușcat de la Apple, identificându-se cu orice îl punea într-o lumină progresistă. Acești oameni știu tot, scriu cu pasiune pe forumuri, dar între timp le e o rușine cumplită că Musk este șeful firmei.
Alături de ei au apărut rapid așa-numiții „YouTube Bros”. Dacă acum zece ani făceau douăzeci și patru de filme pe lună despre supapa de admisie dintr-un motor diesel, acum postează clipuri cu fiecare update de hartă sau meniu de service și filmează fiecare priză de pe drumul spre Riva del Garda de parcă electricitatea s-ar fi inventat anul trecut. Iar dacă ei sunt doar enervanți, preoții cultului muskasian sunt spălați pe creier complet: dacă ar putea, ar munci la fabrica de asamblare ca chinezii din anii optzeci, pe o sută de linguri de orez, doar ca să fie aproape de creație, isterizându-se la orice critică sau memă cu Elon.
Spectrul e completat de pensionarul din IT cu o instalație solară pe casă ce a costat cât patru sate africane, aflat mereu în road trip spre Nisa cu soția Mareike, fostă profesoară de muzică ce filmează totul din dreapta. Sculat din somn la trei dimineața, el îți poate recita toate Supercharger-ele din Europa Centrală în ordine alfabetică. La polul opus se află corporatistul utilitar, băiatul cu leasing care n-are nicio treabă cu Musk, nu îl interesează balenele și nu știe ce e ăla un kilowatt-oră. El doar a primit mașina de la firmă și visează la următoarea promovare.
Nu putem uita nici de samsarul cu combinația, adesea șofer de Uber, care a cumpărat un Model 3 din 2019 adus din Olanda, cu peste trei sute de mii de kilometri la bord. El explică tuturor la un grătar cum mașina asta n-are distribuție sau ulei de schimbat, știe fiecare stație gratuită de încărcare de la supermarket, doarme cu capul pe volan la Supercharger la două noaptea și îți povestește în cursa spre aeroport câți bani economisește. Peste toți parazitează expertul de pe net, consultantul de cumpărări care se uită la tine de sus, îți dă de înțeles că habar nu ai pe ce lume trăiești și îți ia o mie de euro doar ca să te ajute să-ți alegi mașina.
După toată povestea asta, e firesc să te întrebi în ce categorie mă încadrez eu. După aventurile politice ale lui Musk, apăruseră pe mașini acele abțibilduri defensive cu mesajul că proprietarul a cumpărat mașina înainte să afle că Elon e nebun. Asta e un fel de rușine colectivă a celor fără curaj, care simt nevoia să se scuze pentru orice acțiune din viața lor și cărora le e penibil până și să povestească despre concediu de frică să nu-i judece vecinul pentru amprenta de carbon. Ei bine, dragi enoriași, eu sunt în tabăra cealaltă, cel cu abțibildul pe care scrie că am cumpărat mașina după ce știam deja că Elon e nebun. Sau, ca să-i citez pe băieții de la La Familia din anul Domnului 1998, noi suntem ăia de care ți-a zis mă-ta să te ferești.
Heidelberg. De ziua Sf. Cuv. Teodora din Alexandria si a Sf. Cuv. Eufrosin Bucătarul. Septembrie 2026