Plec în trombă de la muncă, trăgând după mine geamantanul pe roți pe trotuarele orașului. E deja primăvară și e cald, iar transpirația îmi curge pe spate. Am vreo jumătate de oră să ajung la gară și ar fi bine să mai intru într-un chioșc să-mi iau ceva de mâncare.
După slalomuri printre bicicliști, mame împingând cărucioare și câțiva petrecăreți în prag de weekend, ajung în gară. În chioșcul preferat, îmi cumpăr un sandviș, ceva de băut și o iau agale către peron.
Trenul e o ieftineală privată, niște mașini mai vechi, cumpărate și recondiționate de o companie, iar acum face concurență căilor ferate germane. Merg la Berlin, cale de vreo 5 ore, și e prima mea experiență cu această alternativă la Deutsche Bahn. Partea pozitivă e că sunt punctuali. Ca pentru orice, există o explicație, în cazul trenului ăsta verde, explicația e că, dacă au întârziere din cauza infrastructurii pentru care plătesc chirie, trebuie să fie despăgubiți. Deci costă. Și când costă, doare, și astfel lucrurile se mișcă puțin mai bine.
Vagonul 2 e departe de locul unde oprește monstrul de metal. Mă sui în tren și merg printre scaune, printre armate de tineri petrecăreți. E destul de aglomerat și mă strecor cu greu de la vagonul 8 la numărul 2. Rezervarea e la scaunul cu numărul 20 D, la geam. Într-un târziu, mă așez lângă un tip care se uită țintă la desene animate pe o tabletă.
Îmi deschid laptopul și încep să scriu textul ăsta. Bateria e aproape plină, îmi indică 95% și, dacă am noroc, pot să scriu până la Berlin. Tipul telefonează cu prietena, au de organizat o petrecere și ar vrea să facă niște cocktailuri. Nu are nicio idee, tot încearcă să identifice spontan niște rețete banale, iar prietena e undeva într-un magazin și, evident, nu găsește nimic. Se pare că ne aflăm într-o criză mondială în ceea ce privește lichiorul de portocale.
Într-un final, se ridică și pleacă într-un alt loc, cu siguranță discuția se încinge. Rămân singur și îmi pot întinde picioarele în voie. Soarele după-amiezii târzii îmi bate în ochi printre siluetele pinilor și îmi văd degetele în reflexia ecranului. În stânga mea, două fete butonează telefoanele și, din când în când, fac schimb de impresii. Parcă sunt amândouă copiate la indigo: slabe, unghii false sinistre, păr prins într-o coadă de cal, papuci sport albi și câte o sticlă mare de apă, de parcă am trăi în mijlocul deșertului Atacama. Genul de fată pe cale să devină asistentă medicală și care vrea să agațe un doctor stagiar. Singura diferență între ele e că una e tatuată pe mâini cu peisaje, litere pe degete și o floare după ureche.
Am ajuns la Frankfurt.
Nu am noroc, urcă multă lume, lângă mine se postează o femeie plinuță cu niște căști uriașe pe urechi, încercând cu disperare să găsească o priză pentru telefonul înfometat. Sper că nu merge până la capătul liniei ca mine. Poate am noroc și găsește o priză undeva sub vreun alt scaun. Îmi plăcea mai mult cu picioarele lăbărțate. Acum sunt înghesuit, iar la picioare am o multitudine de papornițe de hârtie și pânză, niște cărți și mai puțin aer. Miroase a scrumieră.
Arătarea de metal icnește din toate încheieturile printre pâlcuri de copaci înfloriți și pereți de poduri decorați cu graffiti. Trece în viteză prin gara din Hanau fără să oprească. La viteză mare, e gălăgios. Vuietul motorului electric turat ca o turbină de avion e destul de enervant. Femeia de lângă mine citește având căștile pe urechi și cred că are mult de mers, după cât de confortabil se adâncește în lectură. Libertatea picioarelor se amână pe termen nedefinit.
Mai am trei ore până la Berlin. Ce poți să faci într-un tren gălăgios și aglomerat atâta amar de vreme? Sunt genul de om care se plictisește în câteva zeci de minute după ce mă trezesc devreme într-o zi liberă. Încă mai scriu și mă uit în jurul meu la lumea pestriță. Aș putea să citesc, am început o carte nouă și mi-aș putea angrena mintea în textul unei povești scrise de altcineva. Mai aștept privind apusul soarelui prin fereastra murdară a trenului și încercând să ghicesc care va fi următoarea gară. Dilema a fost elucidată. Am ajuns la Fulda.
Ca în orice gară. Lume coboară, lume urcă, monstrul de metal se odihnește câteva minute iar femeia de lângă mine nu are nici un stres și nu dă nici un semn că ar putea să coboare prea curând. Asistentele medicale din stânga freacă în continuare telefoanele. Practic nici o schimbare doar că soarele se pregătește să coboare sub orizont iar trenul se mai răcorește la interior. Îmi era cald.
Peisajul se mai sălbăticește. Greu de explicat, dar începe să arate mai normal, cu pâlcuri de copaci fără forme trase cu liniarul, iarbă de diferite dimensiuni sau bucăți de pământ lăsate să se odihnească. În vestul Germaniei nu mai e nici un petec de glie nepus în poziție de defilare și nici un râu neașezat într-o albie perfect simetrică ca o agonie a naturii în fața unei manii inginerești. În localitatea în care stau pârâul de munte a fost introdus într-un canal iar noaptea când e liniște îl auzi cum icnește de furie și durere de sub asfalt. În est mai sunt locuri ce se apropie de normalitatea naturală în limitele unei Europe Centrale optimizate la maxim de sute de ani.
Trenul intră în gara din Eisenach. Nu știu nimic despre orașul ăsta decât că în comunism se construia mașina Wartburg aici, iar după unificare până în prezent s-a transformat într-o fabrică Opel. Wikipedia zice că Bach s-ar fi născut aici iar Goethe și-ar fi tocit curul pe băncile școlii din oraș. În rest mai nimic spectaculos. Așa și arată.
Între timp se întunecă. Norii sunt încă luminați și oferă valuri lungi de aur pe cerul încă albastru în vreme ce printre pâlcurile de copaci de la marginea liniilor ferate e deja beznă. Doar cablurile de curent încă au contururi clare câteva minute până când întunericul va înghiți întreg peisajul. La fel ca și omul pasionat de cocktailuri, așijderea și femeia de lângă mine vizionează cu nesaț desene animate. Nu știu de să zic, încep să mă simt un ciudat.
Undeva în spate o grupă de tineri sunt gălăgioși, o fereastră e deschisă, trenul aleargă cu viteză, e mult zgomot și miroase intens a transpirație și a țigări stinse în grabă. Vagonul e deschis fără compartimente și e înțesat cu scaune ca un avion al unei linii aeriene ieftine. În principiu m-am lămurit în orele de azi și de trenurile astea minune la un preț mic. Dacă avioanele ieftine sunt relativ suportabile pentru că în două ore ai ajuns la destinație, în tren ai de stat jumătate de zi și pentru 50 de marafeți economisiți chiar nu merită disconfortul mai ales că nu mergi cu trenul 600 de kilometri foarte des, probabil dacă se ivește vreo ocazie e o călătorie, maxim două pe an. Deci e clar, probabil că asta a fost prima și ultima experiență de genul ăsta. Prea mult zgomot și aglomerație.
Gara din Erfurt. Parcă coboară mai multă lume decât urcă, se pare că încet dar sigur ne apropiem de capitală. Mai sunt vreo două ore. După trei minute pornim din nou prin jungla de oțel și betoane până când trenul e înghițit din nou de întuneric. Afară nu se mai distinge nimic, în vagon suntem luminați de niște neoane puternice și toată lumea freacă telefoanele neîncetat.
Plictiseala începe să fie omniprezentă. Timpul e din gumă, se întinde la nesfârșit doar zgomotul motorului electric pare impasibil, își vede de treabă prin noaptea de smoală. La difuzoare se aude o voce domoală pe care nu o înțeleg în hărmălaia din vagon. După reducerea vitezei și pâlcurile de lumini îmi dau seama că ne apropiem de o nouă oprire. Un cuplu împinge niște bagaje enorme pe roți către ieșire, luminile se întețesc. Am ajuns la Halle, oriunde ar fi acest loc minunat.
Mai e vreo oră de atârnat în tren. Următoarea stație este Berlin unde nu am mai fost de ani de zile. Eram un pic mai tânăr și cred că vedeam lumea puțin mai diferit decât cum o văd astăzi iar firele albe în barbă erau încă neexistente și nici ochelari nu trebuia să port când scriam un text pe laptop.
Între timp s-a făcut mai multă liniște în vagon. Tineretul agitat a coborât la Halle iar lumea s-a mai rărit. Asistentele medicale tatuate au obosit de atâta privit în telefoane și stau de vorbă despre banalități din care aud doar frânturi. Femeia de lângă mine e încă cu urechile lui Mickey Mouse înfipte în cap și cu ochii în ecran. Mie îmi e puțin foame și visez la chioșcuri cu bunătăți în gara berlineză.
Luminile se înmulțesc, din nou graffiti pe toate betoanele, calea ferată se dilată în multe ramuri asemeni unor vene în corpul uman până când nu le mai pot număra în noapte. Animalul de metal icnește, motorul electric își încetinește ritmul nebunesc, decibelii scad și intrăm încet în gara capitalei. Am izbăvit!
Berlin, de ziua Sfântului Cuvios Ilarion cel Nou în martie 2025